Numeric vorbind,
șansele sunt că ai cont de facebook. Numeric vorbind, șansele sunt că îl
folosești zilnic. Numeric vorbind, șansele sunt că nu doar odată ai văzut o
poză in News Feed cu New York – noaptea, la răsărit, la apus, ziua, iarna.
Șansele sunt și mai mari că i-ai dat like, pentru că, na, e New York – cu toții
iubim ideea gigantului oraș american, cu toții ne-am dori să mergem acolo,
măcar o dată. Dar de ce să fim exclusiviști? Nu ne-ar deranja să mergem nici în
Los Angeles, Chicago, Boston,
Providence... și lista poate continua.
Ideea este, vrem
să vizităm SUA. Dar de ce trebuie să ne oprim la vizitat? Ce-ar fi, spun eu, să
locuim in SUA? Și nu în sensul că mergem să muncim, ci să o facem ca la carte:
facultate și master / doctorat, apoi un job plătit bine. Toate în țara pe care
visăm doar să o vizităm. Pare departe continentul ăsta, dar e mai aproape decât
cred mulți. Asta vreau să vă demonstrez în articolul ăsta.
De ce USA?
Exista multe motive
pentru care ar trebui să iei în considerare educația în Statele Unite –
criterii care, pentru mine, au făcut diferența în momentul în care mi-am pus
problema studiului în străinătate. Voi analiza criteriile pe rând, cât mai
concis.
Calitatea educației
Primul lucru de
considerat este, bineînțeles, calitatea învățământului. Analizând mai multe
topuri mondiale de universități, ajungem la concluzia că cele mai bune
facultăți sunt cele americane. În topul oficial, ARWU (Academic Ranking of
World Universities), din primele 15, 13 sunt americane. În afară de poziția 5 –
Cambridge, și poziția 10 – Oxford, avem nume precum Harvard, Princeton, Yale,
MIT – toate din Statele Unite.
Dar și mai jos
de poziția 15, lucrurile stau similar. Cel mai ușor te convingi accesând pagina
ARWU – arwu.org, unde vei vedea că facultățile americane domină primele
poziții.
Sistemul de învățământ
Sistemul de
învățământ american este deosebit prin faptul că îți dă ocazia să faci ceea ce
îți place. Spre exemplu, în Anglia, dacă vrei să studiezi Inteligență
Artificială trebuie sa faci specializare de Computer Science generalizat (adică
va trebui să faci și lucruri care nu te interesează), urmând ca abia în anul
trei să îți iei un curs în plus de Inteligență
Artificială. În Statele Unite, lucrurile stau foarte diferit.
Specializarea tot Computer Science este, însă ți se pun la dispoziție cursuri
din care tu trebuie să îți alegi – în general foarte multe cursuri pot fi chiar
și sute. Ceea ce înseamnă că poți să te concentrezi doar pe ceea ce vrei.
Un alt lucru
extraordinar la sistemul lor este că nu trebuie să știi de dinainte ce vrei să
faci. În Anglia, când trimiți aplicația, declari specializarea pe care vrei să
o urmezi, iar în facultate vei face numai cursuri care țin de specializarea ta.
În SUA, nu trebuie să declari o specializare până la sfârșitul anului doi.
Facultatea îți lasă libertatea de a îți lua cursuri din orice domeniu în primii
doi ani, pentru a te decide ce vrei să studiezi, urmând ca în următorii doi să
te specializezi cu adevărat.
Acest lucru
funcționează pentru ca sistemul lor se bazează pe „credite”. O specializare
necesită un număr de n credite pentru a fi completată, iar fiecare curs are
propriul lui număr de credite care se adună la numărul tău total, în funcție de
cât de avansat e. Singura ta obligație față de facultate este ca la sfârșit să
îți completezi creditele pentru a primi diplomă – însă nu îi interesează cum
faci asta. Deci, în afara acestor cursuri care îți completează specializarea,
tu poți să iei orice alte cursuri vrei tu.
Și, crede-mă, ai de unde alege. Am o
cunoștiință care a făcut facultatea la Harvard, și în anul doi povestea că au
un curs, se numește How to be happy.
Alt curs tratează diferite tipuri de ciocolată și diferențele de gust dintre ele.
Poți studia de la limba etruscă până la neuroștiințe cognitive.
Ceea ce mă aduce
la al treilea criteriu...
Pot să studiez ceea ce vreau?
Un foarte mare
atu al facultăților americane este că îți lasă să îți modelezi specializarea
după bunul plac. Pentru unii, e posibil să nu fie foarte important. Spre
exemplu, când vrei să faci medicină, nu prea ai nevoie de un astfel de atu.
Însă problema se pune în cazul specializărilor interdisciplinare. Și aici am să
vă dau un exemplu concret – pe mine.
Eu vreau să
studiez Științe Cognitive, cu aplicație în Inteligență Artificială. Mai pe
românește, vreau ca la un moment dat să fac cercetare în crearea unui robot
care simulează perfect comportamentul uman. Ceea ce înseamnă că specializarea
mea trebuie să se bazeze pe mai multe discipline: neuroștiințe, psihologie
comportamentală, lingvistică, filosofia minții, și programare. O astfel de
specializare se poate face doar la facultăți americane, pentru că la restul
facultăților ești obligat să studiezi o singură materie.
Okok. Dar cât de
relevant este asta pentru tine, daca nu ai în plan să faci ceva așa de
complicat? Ei bine, imaginează-ți că nu trebuie să studiezi strict biologie,
adică toate tipurile de biologie care există. Poți să te concentrezi doar pe
biologie moleculară, sa zicem, sau pe anatomie. Avantajul este că la sfârșitul
facultății, cunoștiințele tale vor fii mult concentrate pe aria ta de specializare
decât la sfarșitul unei alte facultăți.
Cât mă costă?
Ultimul
criteriu, dar probabil unul dintre cele mai importante, ține de partea
financiară. Hai să luăm alte
țări pentru început. În Anglia, cifrele stau cam așa:
Tuition fee:
£9,747-£23,631 (depending on what you study)
College Fee:
£3,300-£4,400 pounds per year (depending on which college you study at)
Living expenses:
£6,000-£7,500 (depending on your lifestyle)
Este de reținut că facultățile
din Anglia nu dau burse, ci împrumuturi.
În Danemarca,
tuiția e gratuită, dar trebuie să îți plătești cazarea și masa.
În Statele Unite,
teoretic, costă 45000$ - 50000$ pe an. Dar asta doar teoretic, pentru că,
practic, trebuie să plătești decat cât poți. O parte dintre facultățile
americane (cam toate dintre primele 50-70 din lume) acordă ajutor financiar
„Full Need”. Ceea ce înseamna că, odată ce ești admis, trebuie să le trimiți
niște hârțogâraie în care declari tot - de la veniturile anuale ale părinților
până la valoarea totală a tablourilor pe care le ai în casă. În urma declarațiilor
ăstora, facultatea își dă seama cât îți permiți să plătești, și încearcă să te
ajute. Iar prin încearcă, vreau să spun că îți dă tot ajutorul financiar de
care ai nevoie. Deci, dacă nu îți permiți sa dai nimic, nu dai nimic – ai și
cazare, și masă, și tuiție acoperite. Dacă îți permiți să dai 1000$ pe an, atât
îți vor cere.
Cum ajung acolo?
Până aici v-am
spus ce e frumos la Statele Unite (am uitat sa menționez, că Fraternity Parties
sunt exact cum le vedeți în filme). Practic, dai cât poți și ai parte de o
experiență foarte faină. Totuși trebuie să treci prin anumite etape înainte să
ajungi la asta.
După cum am
menționat și mai sus, pentru a intra la o asfel de facultate trebuie să trimiți
o aplicație. Aplicația asta este un
dosar în care tu trebuie să scrii totul despre tine. Totul se trimite online,
prin www.commonapp.org. Aplicația asta este de doua feluri:
1.
Common
Application, care este valabilă și identică pentru toate facultățile din SUA
2.
Supplement to
the Common Application, care diferă de la facultate la facultate.
Există mai multe
lucruri care contează pentru o facultate americană:
Activitățile extracurriculare
Aici intră nu
numai voluntariatele, dar și olimpiadele și concursurile. Îi intereseaza să
vadă oameni „well-rounded”, care nu au numai rezultate la concursuri, dar fac
și voluntariate. Un alt lucru care le place americanilor la nebunie e
vorbăraia. Daca ești la clubul de dezbateri al școlii, și mai ai și vreun
rezultat la un concurs, o să arăți cu atât mai bine în ochii lor.
Cu alte cuvinte,
du-te peste tot – dar cu un scop. Spre exemplu, eu am fost în Olanda la un
internship anti-drog (asta ar fi voluntariat), fac voluntariat la o organizație
anti-drog (tot voluntariat), și sunt în clubul de dezbateri. Pe lângă asta, am
un premiu la un concurs internațional de informatică și unul la un concurs
național de robotică. Cam asta vor de la tine – să ai chestii cât mai diverse,
să arăți că nu ești doar un tocilar care învață toată ziua, ci că ești bun la
materia ta, dar te implici și în societate. Iar cu cât lucrurile astea sunt
duse la un nivel mai înalt, cu atât ai șanse mai mari (întotdeauna un concurs
internațional va impresiona mai mult decât unul național). Cu alte cuvinte:
laudă-te. Exact cum am făcut eu mai devreme.
Examenele
Daaaa, știu.
Asta e partea nasoală. Dar trebuie făcută și asta daca iți dorești să ajungi
acolo. Dar înainte să enumăr cele trei examene care trebuie date, vreau să
subliniez că, daca aveai de gând sa îți dai Cambridge-ul, ar trebui să te mai
gândești de câteva ori – Cambridge-ul e recunoscut doar prin România (fun fact:
la universitatea Cambridge nu se poate intra cu Cambridge-ul). Ok.
Cum spuneam,
avem trei examene: SAT, SAT II, și TOEFL.
SAT-ul
(Standardized admission test) este un examen de 4 ore care testează cât de bine
te vei descurca într-un mediu academic. Cu alte cuvinte, să nu înțelegi că e un
test de limbă, testul de limbă este TOEFLul. SAT-ul nu testează câtă engleza
știi (dar trebuie să știi engleză ca să îl iei), ci testează capacitatea
ta de a gândi repede, de a trage concluzii pe baza unor teste, și de a folosi
gramatica într-un mod eficient. Are 10 secțiuni:
3 de Writing,
dintre care una este un eseu argumentativ, iar celelalte două de gramatică
3 de
Mathematical Reasoning, un nume pompos pentru matematică „de bun simț”, pe care
și un copil de la filologie trebuie să o știe – se testează lucruri de nivel de
clasa a opta
3 de Critical
Reading – întrebări de vocabular (o să ai de învățat ceva cuvinte pompoase
pentru asta) și întrebări puse pe texte
1 Experimental
Section, care poate fi oricare dintre cele trei de mai sus, în afară de eseu,
în care ei testează diferite tipuri de întrebări. Punctajul de la secțiunea
asta nu contează la punctajul final, însă cum nu vei știi care este secțiunea
experimentala, va trebui să răspunzi la ea la fel de serios ca la restul.
Punctajul maxim
este de 2400 (800+800+800). Nu există cu adevărat un scor minim pentru SAT,
însă bunul simț spune că ar fi foarte bine să fie în jur de 2100-2200.
SAT II-urile sunt examene de materii. Trebuie să îți alegi două sau trei materii,
între fizică, chimie, mate, biologie, istorie, literatură, franceză, germană,
și alte multe limbi străine, la care să dai un examen care testează noțiuni de
bază ale acelor materii. Punctajul maxim este de 800 la fiecare materie, și
este bine să ai peste 750.
TOEFL-ul este testul de limbă (Test of English as a foreign language) care este
obligatoriu numai pentru studenții internaționali (ceea ce implică faptul că
SAT si SAT II sunt obligatorii și pentru americani... SATurile sunt un fel de
bacalaureat american). Mai multe despre TOEFL nu am să spun aici pentru că
probabil că știți despre ce este vorba. Este recomandat un scor în jur de 110
din 120 pentru TOEFL internet based.
Eseurile
Știu că este
multă informație în articolul ăsta, dar, după cum spun americanii „bear with
me”.
O altă
componentă a aplicaței este un eseu (sau chiar mai multe, depinde). Asta e
partea la care nu există „bine” sau „rău”. Ei în eseu caută să îți vadă
personalitatea. În eseu trebuie să povestești despre tine și să le demonstrezi
că ești o persoană care ar ar face o diferență în campusul lor. Aici e partea
în care trebuie să te lauzi cât mai frumos cu toate activitățile tale, și să
îți pui personalitatea în evidență. Mai mult de atât nu prea pot să vă spun
despre asta. It’s all up to you.
Am șanse?
Dacă intri pe site-ul Harvard, scrie undeva asta: nu
există un mod prin care să intri garantat la facultatea noastra. Dar singurul
mod în care poți să fii sigur că nu intrii este să nu aplici. Ideea este că
oricine are șansă să intre la o facultate bună în SUA dacă muncește un pic.
Este greu de spus, totuși, unde. Spre exemplu, știu copii cu olimpiade județene
și ceva voluntariate care au intrat la Harvard, pentru că, probabil, comitetul
de admisii a văzut ceva deosebit în ei... dar știu și copii medaliați la
olimpiade internaționale care nu au intrat nicăieri.
Asta demonstrează că fiecare componentă a aplicației
contează. Faptul că nu ești olimpic intenațional nu e o problemă enormă, cât
timp compensezi cu restul aplicației: scoruri bune la SATuri și activități
extrașcolare impresionante. Ceea ce contează pentru ei, la sfârșitul zilei,
este întregul tău profil, nu doar un anumit aspect. Dacă le demonstrezi că ești
o persoană specială, cineva care să aducă ceva în plus campusului lor, ai șanse
mari să intri oriunde, dacă îți dai un pic silința la SATuri.
Ăsta e
ultimul headline, promit
Mă dor degetele de la tot ce am scris, deci nu te mai țin mult. Dar după ce
am scris patru pagini, se cere o concluzie inteligentă. Dar în loc de asta
prefer să las totul fără concluzie, pentru că o concluzie incheie discuția – eu
am vrut aici doar să o încep.
Articol scris de:
Raluca Ioana Văcaru(XI B)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu